STATUL DE DREPT CA UN MOD DE VIAŢĂ

 

Cu toţii acceptăm că libertatea şi dreptatea sunt idealuri eterne ale umanităţii. Suntem mândri de capodoperele înălţătoare ale literaturii, muzicii şi artei inspirate de dragostea, lupta sau moartea pentru libertate şi dreptate. Mai puţin suntem dispuşi să recunoaştem că aceleaşi înalte idealuri au inspirat doctrine îndreptate spre distrugerea unor comunităţi sau popoare. Aceste doctrine puse în practică cu entuziasm sau fanatism au dus în final la umilirea sau chiar la dezastrul naţiunilor care le-au adoptat. Există un mod de a gândi, simţi şi trăi care să ne ajute să depăşim această dilemă copleşitoare a fiinţei umane? Putem spera în zorii mileniului 3 să-l facem viabil?

Răsfoind în avion un ziar franţuzesc, mi-a atras atenţia, în pagina culturală,  un desen în care celebrul nud al Gânditorului lui Rodin era modificat în aşa fel încât figura apolinică originală păstrându-şi poziţia meditativă, să capete trăsăturile tipice ale intelectualului modern: chelie, puţină burtă şi ochelari. De piciorul acestui gânditor ciudat atârna, prinsă de un lanţ gros, o ghiulea. Pe ghiulea era scris cu litere mari  LIBERTATE.

Să mai fie libertatea o problemă dificil de rezolvat de către elitele intelectuale contemporane la peste 200 de ani de la Revoluţia Franceză ? Pare un paradox greu de acceptat dacă propria mea experienţă şi experienţa recentă a naţiunii mele nu l-ar fi confirmat într-o manieră tragică.

Cu 17 ani în urmă am participat, împreună cu studenţii şi copii mei, la revolta populară împotriva dictaturii comuniste. Cu mâinile goale în faţa trupelor şi tancurilor armatei şi securităţii am scandat spontan: libertate, dreptate, democraţie, alegeri libere. Când militarii au început să tragă, tinerii au continuat să strige: vom muri şi vom fi liberi. 1000 de oameni au fost ucişi şi peste 3000 grav răniţi în acele zile şi printre ei mulţi apropiaţi ai mei.

Chiar dacă ţara mea, România, a fost singura care a avut parte de o despărţire sângeroasă de dictatura comunistă, nu a fost singura care s-a eliberat atunci. Mulţimile uriaşe care au ocupat, într-o pornire neaşteptată, pieţele din Berlin, Praga, Varşovia, Sofia, Riga Vilnius, nu au cerut pământ, slujbe, salarii sau răzbunare şi au arătat o surprinzătoare solidaritate în lupta pentru libertate, dreptate, democraţie, în faţa căreia uriaşele forţe de represiune comuniste s-au dovedit slabe şi neputincioase.

Negreşit, 1989 va rămâne în istorie ca unul dintre anii aceia miraculoşi în care oamenii au fost dispuşi să lupte şi să moară pentru un ideal. Ingrată şi dureroasă a fost însă lupta pentru aceste idealuri în anii ce au urmat.

Aveam să constatăm repede că alegerile libere au adus la putere eşalonul 2 al nomeclaturii comuniste şi al poliţiei politice, că aşa-zisa  economie de piaţă a permis instituirea unui sistem oligarhic condus de mafia fostei securităţi, că libertatea şi democraţia au fost folosite pentru a asmuţi o parte a populaţiei împotriva alteia şi pentru a reactiva conflictele interetnice congelate sub dictatura comunistă.

Un răspuns la propriile mele frustrări, ca şi ale multor altora, aveam  să găsesc nu în lucrările de politologie, sociologie sau psihologie occidentale, ci în Vechiul Testament. Nu cred că există o mai bună explicaţie pentru avatarurile tranziţiei post-comuniste decât exodul evreilor după eliberarea de sub tirania faraonului Egiptului. Cei 40 de ani de peregrinări în pustiu, exacerbarea conflictelor dintre oameni, a egoismului, lupta oarbă pentru putere, închinarea la viţelul de aur ne preveniseră cu milenii în urmă că esenţa unei tranziţii este schimbarea mentalităţii şi că pentru o schimbare majoră a mentalităţilor este nevoie de o generaţie. EXODUL oferă însă şi soluţia: nu se poate întemeia o societate nouă decât pe baza unei table de legi şi pe impunerea respectării acestora.

Noul Testament avea să aducă prin cuvintele lui Iisus «Daţi Cezarului ce este al Cezarului» o corectură esenţială, a cărei importanţă o înţelegem de-abia azi : separarea statului de religie, pentru că religia oferă adevăruri eterne, în timp ce legile se adaptează progresului social.

Dacă după numai 17 ani fostele state comuniste din Europa centrală şi de sud-est s-au integrat în Uniunea Europeană, aceasta se datorează nu numai accelerării transformărilor sociale şi politice, în societăţile moderne dar şi rolului de necontestat pe care proiectele organizaţiilor neguvernamentale internaţionale sau americane, între care s-a remarcat incontestabil ABA-CEELI, l-au avut în instaurarea preeminenţei legii în acestă parte a lumii.

Cei care, în drumul lor din Europa centrală şi de sud est spre Occident trec prin Viena, pot citi deasupra porţii palatului împăratului Franz Josef  maxima lui Cicero: Justitia fundamentum regnorum. Justiţia, temelia statelor, este exact principiul care marca limita dintre societăţile occidentale stabile şi societăţile estice labile, care oricând se puteau întoarce sub imperiul arbitrariului şi bunului plac. Prin tratatul de aderare la Uniunea Europeană, fostele ţări comuniste din Europa centrală şi de sud est au primit statutul de democraţii funcţionale. Înseamnă aceasta sfârşitul eforturilor lor în instaurarea statului de drept? Categoric nu. Înseamnă, însă, că experienţa lor este acum interesantă nu numai pentru ţările în tranziţie, dar şi pentru democraţiile avansate care uneori pot ascunde fragilităţi nebănuite.

Într-o întâlnire pe care am avut-o la începutul anului 2001 cu Preşedintele Ungariei, Ferenc Madl, am discutat despre cartea sa „Schimbarea postcomunistă prin legislaţie”. I-am împărtăşit ce observasem în primii zece ani ai tranziţiei şi anume că, pe măsură ce înaintăm în timp, plătim preţul unor evenimente tot mai îndepărtate din istoria noastră, în care ideea respectării legii şi independenţa justiţiei a lipsit. Depăşirea mai rapidă sau mai lentă a tranziţiei postcomuniste poate fi astfel explicată. În ceea ce priveşte viitorul îmi este limpede acum că progresul şi bunăstarea nu vor depinde numai de mărimea PIB-ului, de rata inflaţiei sau de deficitul balanţei de plăţi. Şi că în secolul care acum a început ierarhia ţărilor va fi dată nu de tehnologie, management, nici chiar de cunoaştere, ci de modul în care comunităţile umane vor şti să-şi însuşească statul de drept şi, în final, modul legislativ de a trăi în lume.

Îmi este la fel de limpede acum că este posibilă şi o direcţie opusă, ale cărei riscuri nu mai vin din istorie, ci mult mai de departe, din natura omului. În austerele case memoriale ale părinţilor fondatori ai democraţiei americane pe care le-am vizitat la Williamsburg, Richmond, Philadelphia sau Vermont am descoperit în bibliotecii alături de Biblie şi operele filozofilor şi dramaturgilor greci cu viziunea lor tragică despre destinul omului sfâşiat de pasiuni extreme. Bill of right şi amendamentele constituţiei americane reflectă idealurile umane dar şi necesitatea de a fixa îngrădiri în faţa pericolului impunerii unei voinţe absolute în dauna altora, indiferent dacă aceasta este voinţa unuia, a câtorva sau a mai multora. Reducerea democraţiei la „Domnia majorităţii” dacă nu este îngrădită poate conduce la tirania masei.

Atunci când comunitatea de valori şi interese se dezintegrează, când nu mai există o înţelegere comună cu privire la principiile şi scopurile fundamentale, când participanţii nu mai doresc să se integreze în stat, ci încearcă să se substituie statului, se poate ajunge la prăbuşirea democraţiei.

Iată de ce o guvernare democratică este numai guvernarea constituţională bazată pe separarea puterilor în stat.

În timpul mandatului meu de preşedinte, am respectat  profund şi cu stricteţe independenţa puterii judecătoreşti. M-am ferit să influenţez justiţia şi am respins orice posibilitate de a interveni în justiţie. Această atitudine mi-a atras oprobriul unei importante părţi a opiniei publice, inclusiv al multor intelectuali democraţi care considerau că era cazul ca, poate pentru un timp, să fie suspendată independenţa justiţiei în favoarea unei intervenţii rapide pentru restabilirea dreptăţii acolo unde era evident că fuseseră comise abuzuri şi ilegalităţi. Răspunsul meu că o singură mică încălcare a separaţiei puterilor în stat deschide calea unor abuzuri fără sfârşit nu a convins prea mult şi pe prea mulţi.

Atunci când eşti obligat să iei decizii înţelegi mult mai bine sensul noţiunilor decât atunci când le abordezi doar din punct de vedere virtual.

Când revoluţia începută în stradă în România a fost confiscată de eşalonul 2 al nomenclaturii comuniste am rămas să protestez în stradă pentru că am înţeles că libertatea individuală se termină acolo unde atinge libertatea altuia şi că libertatea unei naţiuni este o formă de solidaritate care nu se poate realiza între opresori şi opresaţi.

Înţelegi şi mai profund sensul unor noţiuni atunci când eşti obligat să iei decizii în numele altora. Ca şef de stat am înţeles diferenţa dintre dreptate şi justiţie. Era drept ca cei care au comis crima în timpul comunismului şi cei care au devalizat averea ţării să fie pedepsiţi dar recâştigarea demnităţii naţiunii cerea ca aceasta să se facă în baza unor legi şi prin justiţie chiar dacă aceasta însemna un parcurs mai lent şi „timpul nu mai avea răbdare”.

Am mai înţeles că lipsa de respect faţă de lege şi justiţie, ca şi proliferarea hoţiei şi a necinstei, în general, nu pot fi rezolvate numai de Preşedinte. Nici doar de Guvern sau Parlament. Nici doar de tribunale, poliţie sau închisori. S-a dovedit că proprietatea privată şi democraţia nu sunt suficiente. Absenţa unui profund respect şi a încrederii într-un orizont justiţiar sau legal este încă grav şi profund înrădăcinată în mentalitatea colectivă. Până când familia, şcoala, biserica, instituţiile culturale, opinia străzii, a satului, a cartierului nu vor interveni, această periculoasă realitate nu va putea fi schimbată.

Într-un discurs prezentat la Conferinţa Anuală  a Asociaţiei Barourilor Americane din 2006 preşedintele acesteia, William H. Neukom, a propus un forum mondial multidisciplinar pe tema statului de drept, în care juriştii din toată lumea să conlucreze cu personalităţi aparţinând unor domenii diferite: cler, profesori, doctori, jurnalişti, ingineri, arhitecţi, alături de lideri din sfera guvernamentală, societatea civilă şi lumea afacerilor. Cred că este un demers necesar în primul rând la nivelul celor care pot fi lideri de opinie pentru că există destui  intelectuali dezamăgiţi care tind să creadă că dacă principiile de drept sunt imperfect realizate în practică, atunci aceste principii sunt doar o capcană sau o amăgire. Ei nu par dispuşi să accepte un termen mediu între un optimism excesiv şi un pesimism la fel de excesiv. Intelectualii dacă nu mai pot fi idealişti, devin cinici. Iar amărăciunea cinismului trădează adesea profunzimea dezamăgirii.

O modă recurentă în cercurile intelectuale insistă asupra faptului că Dreptul nu este decât o convenţie arbitrară. Că, la urma urmei, doar forţa singură poate rezolva conflictele dintre preferinţele noastre. Dacă nu acceptăm că există un for al raţiunii şi conştiinţei căreia să-i supunem spre judecată diferenţele dintre noi, atunci n-ar mai fi nici o altă alternativă decît să le supunem, în lipsă de altceva, probei forţei. În această luptă, nu raţiunea cea mai înţeleaptă ar fi cea care prevalează, ci pumnul cel mai puternic.

Statul de drept ca mod de viaţă impune o permanentă vigilenţă din partea fiecărui cetăţean în faţa încălcării ei. „Şi ce dacă se încalcă legea?”, pot spune unii. „Deocamdată nu mă atinge şi nu-i problema mea”, pot gândi mulţi. Le reamintesc versurile unui cântec popular din perioada instaurării nazismului în Germania: „Când un vecin al meu a fost arestat, n-am protestat pentru că eu nu eram evreu. /Când alt vecin a fost arestat, n-am protestat pentru că nu eram social-democrat. /Când eu am fost arestat, nu mai aveam nici un vecin care să protesteze”.

Am început acest discurs cu o confesiune, îl voi încheia tot cu o mărturisire personală. M-am născut în 1939, anul în care a început cel de-al doilea război mondial, în oraşul Tighina, situat chiar pe fosta graniţă vestică a URSS. În acea vreme, dacă cineva ar fi călătorit de-a lungul unei linii care ar fi legat Tighina de Tokyo spre est şi de Lisabona spre vest ar fi traversat de la Oceanul Pacific la Oceanul Atlantic numai state cu dictaturi militare, fasciste sau comuniste, care au suspendat legile interne şi au încălcat tratatele internaţionale, provocând prin războaie şi represiuni moartea a zeci de milioane de oameni. Am trăit de-a lungul vieţii mele sub vicisitudinile mai multor dictaturi: regală, legionar - fascistă, militară şi comunistă, care prin dispreţul lor faţă de lege au distrus nenumărate vieţi şi destine. Am participat la o revoluţie plătită cu sânge şi la convulsiile unei tranziţii post-comuniste în care confuzia legislativă şi slăbiciunea instituţiilor statului au generat evenimente violente.

Sper din toată inima că Programul World Justice va permite tinerei generaţii de azi să trăiască într-o lume mai bună şi mai sigură.