Moştenirea culturală europeană şi dialogul inter-religios

 

Moştenirea culturală europeană a fost totdeauna un subiect dificil şi extrem de delicat pentru toţi cei interesaţi de păstrarea şi valorificarea istoriei. Studiile scrise pe această temă au atins un număr impresionant fără ca cineva să fi oferit vreodată o soluţie cu adevărat viabilă. Principala problemă o constituie caracterul cu totul şi cu totul subiectiv al ideii de moştenire. În mod aproape involuntar, un cercetător occidental va acorda întâietate realităţilor istorice şi culturale pe care le simte cel mai aproape, după cum un istoric oriental va face mereu referire la tradiţia strămoşilor săi, aşezând în plan secund valorile celor ce nu sunt părtaşi la această tradiţie. Iată că în asemenea situaţii, ideea de moştenire culturală se rezumă mai degrabă la lămuriri conceptuale, la delimitări mai mult sau mai puţin arbitrare, decât la o identificare concretă şi onestă a valorilor culturale perene, valori care au marcat decisiv civilizaţia europeană. Este foarte interesant faptul că toate aceste dispute se fundamentează aproape în exclusivitate pe apartenenţa confesională sau religioasă a celor implicaţi în ea. În asemenea situaţii, singurul mijloc de soluţionare reală a unor asemenea disensiuni îl reprezintă dialogul, structurat pe mai multe planuri ale realităţii: ştiinţific, sociologic, culural, artistic şi, nu în ultimul rând, religios. Desigur, este vorba despre ideea unui dialog fundamentat pe unitatea în diversitate şi, de ce nu, pe acea coincidentia oppositorum, despre care vorbea Nicolau Cusanus. Poate că nu întâmplător, acelaşi Cusanus scria, la scurtă vreme după cucerirea Constantinopolului, o mică lucrare intitulată De pace fidei (Despre pacea între religii), operă care, în ciuda importanţei sale şi a caracterului vizionar, a fost multă vreme trecută cu vederea.

Conferinţa organizată de Liga Mondială Islamică, sub patronajul H.E. Regele Abdullah Ibn Abdul Aziz al Saud, poate fi considerată un model în încercarea de a pune bazele unui dialog solid şi real între religii. Fundamentul acestui demers constă în conştiinţa clară a importanţei vieţii religioase pentru societatea contemporană şi în dorinţa de valorificare nu doar a punctelor comune, ci mai ales a diferenţelor culturale, sociale şi religioase pentru o mai bună înţelegere a realităţii în care trăim. Nu în ultimul rând, trebuie subliniată importanţa dialogului inter-religios în contextul exacerbării fundamentalismului, fie că vorbim despre lumea musulmană sau despre cea creştină.

Întâlnirea dintre creştinism şi islam nu este de dată recentă, dimpotrivă: am putea spune că naşterea civilizaţiei europene coincide cu începerea dialogului dintre Islam şi Creştinism, dialog bogat în nuanţe şi în consecinţe, care au schimbat radical percepţia asupra societăţii, a organizării politice şi a vieţii religioase. Deşi afirmaţia noastră poate părea oarecum şocantă, tocmai moştenirea culturală despre care dorim să vorbim reprezintă principalul argument în susţinerea tezei noastre.

Privind înapoi, la Evul Mediu, suntem tentaţi să credem că între comunitatea islamică şi creştinătatea bizantină sau latină exista o luptă permanentă, cruciadele reprezentând cel mai bun exemplu în acest sens. Fiecare dintre aceste comunităţi era convinsă de superioritatea sa spirituală şi de conştiinţa clară a deţinerii adevărului. Fiecare dintre ele se mândrea cu sinteza religie – cultură – societate – ordine politică, ca fiind cel mai bun cadru pentru viaţa umană. Chiar dacă cele trei comunităţi erau diferite în ceea ce priveşte modelele lingvistice, etnice, militare sau comerciale, există multe similitudini între acestea mai ales atunci când în prim plan apare problema cunoaşterii. Spre deosebire de percepţia noastră asupra filosofiei sau teologiei, omul medieval, fie el musulman, creştin sau evreu, vedea în acestea o unitate cognitivă indisolubilă ce domina gândirea şi viaţa. Metoda filosofică şi cugetarea teologică nu descriau doar simple abstracţii menite să încânte minţile luminate ale universităţilor medievale, ci realităţi concrete la care fiecare avea acces pe măsura capacităţii sale de înţelegere. Aşa se explică faptul că în ciuda numeroaselor conflicte dintre lumea creştină şi cea islamică, parcursul ideilor nu a fost în niciun fel periclitat. Creştinătatea apuseană aducea cu sine ambiţia puterii, setea de cunoaştere şi de afirmare, ambele fundamentate pe tradiţia greco-romană. De cealaltă parte, Islamul echilibra balanţa printr-un sistem cultural, social şi politic bine închegat, fundamentat pe principii eminamente religioase. De altfel, aceasta este cheia extraordinarei răspândirii a Islamului: credinţa că peste toţi şi peste toate guvernează Allah cel Atotputernic, ale cărui lucrări şi porunci au fost făcute cunoscute oamenilor prin Mahomed, profetul Său. Ne aflăm aici în prezenţa a două afirmaţii, a două certitudini, a două niveluri de realitate: Absolutul şi relativul, Cauza şi efectul, Dumnezeu şi lumea. Islamul este religia certitudinii şi a echilibrului după cum Creştinismul este cea a iubirii şi a sacrificiului. Prin aceasta nu înţelegem că religiile ar deţine monopoluri, ci doar că fiecare din ele pune accentul pe un anume aspect al adevărului.

Privind la desfăşurarea actuală a relaţiei dintre cele două mari religii monoteiste pe teritoriul Europei ne este foarte greu să ne gândim la acel echilibru despre care vorbeam. Singura certitudine pare a fi doar conflictul, războiul desfăşurat pe diferite planuri, intoleranţa reciprocă, lipsa oricărei dorinţe de dialog. Nu trebuie să uităm, însă, că toate acestea nu sunt decât efectele unei istorii pe jumătate înţeleasă, din care ambele părţi au preferat să aleagă doar latura întunecată. Aproape zilnic presa difuzează ştiri alarmante în legătură cu migraţia cetăţenilor de religie musulmană în spaţiul Uniunii Europene, despre aşa zisa lor incapacitate de a se adapta la normele şi realităţile lumii occidentale. În astfel de situaţii se pune, însă, o întrebare pe cât de simplă, pe atât de pertinentă: ne cunoaştem noi oare propriile valori şi norme? Sau nu cumva totul se reduce la o înţelegere de suprafaţă a lucrurilor, înţelegere pe cât de comodă, pe atât de periculoasă.

Revin din nou la imaginea Evului Mediu, epocă -  dincolo pe caracterizările „întunecate” ce i s-au adus -  marcată de o extraordinară efervescenţă culturală, de o dorinţă uriaşă de cunoaştere în sânul căreia s-a plămădit civilizaţia actuală. În acest context, Europa avea să înveţe de la lumea islamului că viaţa este un tot, care cuprinde atât domeniul religios şi filosofic, cât şi domeniul secular şi că ea trebuie abordată ca atare. Acest spirit a apărut pentru prima oară în lumea islamică, odată cu publicarea unei serii de tratate intitulate Mujarrabat (Experimenta). Primul care a început această serie a fost Abul – Ala Zuhr (mort în jurul anului 1078) din Cordoba, tatăl faimosului medic Avenzoar. La ideile sale teologico-filosofice aveau să adere pe rând un creştin, un evreu şi un musulman, făra ca prin aceasta să se întrevadă într-un fel sau altul pericolul compromisului. Acest fapt este extraordinar, nu atât prin surprinderea capacităţii unificatoare a Islamului, ci mai ales prin actualitatea lui. Dacă acum aproape o mie de ani, cele trei mari religii reuşeau să se înţeleagă, de ce oare astăzi acest lucru nu este posibil? De ce acest dialog inter-religios este sortit să se desfăşoare doar în spaţiul unei enclave academice?  Este foarte probabil ca tocmai acest dialog exclusiv pe tărâmul ideilor să fi fost cel care a împiedicat o mai largă răspândire a ideii de dialog inter-religios, însă contr-dovezile sunt mult prea multe. Cazul Spaniei medievale este poate, cel mai bun exemplu. În ciuda îndelungatei dominaţii arabe, legătura dintre islam, creştinism şi iudaism a fost una extrem de rodnică. Este suficient să amintim faptul că prima şcoală de studii orientale a fost înfiinţată la Toledo, de călugării Ordinului Dominican, pornind tocmai de la întâlnirea acestora cu lumea şi civilizaţia islamică. Toledo este primul mare centru de cultură în Evul Mediu Occidental. În secolul al XII-lea Toledo a reprezentat pentru lumea creştină ceea ce Bagdadul a reprezentat pentru lumea musulmană. Este suficient să amintim că Avicenna a fost tradus la Toledo de un mic grup din care făceau parte Ibn Daud, evreu cunoscător de arabă, care efectua traducerea în castiliană şi Dominicus Gondisalvi, creştin ce realiza traducerea din castiliană în latină. Această traducere din Avicenna este de o importanţă capitală mai întâi pentru că vedem aici un evreu şi un creştin colaborând pentru apropierea culturală a textului unui persan, tradus în arabă; apoi pentru că textul lui Avicenna este cea dintâi operă filosofică însemnată care a ajuns în Occident. Se uită prea des că latinii l-au cunoscut pe Avicenna înainte ca Aristotel să fie tradus integral. În realitate, dacă a existat în secolul al XIII-lea o filosofie şi o teologie numite „scolastice”, aceasta se datorează în primul rând faptului că Avicenna a fost citit şi exploatat încă de la sfârşitul secolului al XII-lea. Alain de Libera, unul dintre cei mai buni cunoscători ai civilizaţiei Evului mediu, concluzionează pe bună dreptate că „Avicenna şi nu Aristotel a iniţiat Occidentul în filosofie”.

Pornită de la Toledo, mişcarea de aculturaţie a Occidentului se continuă la Neapole şi în sudul Italiei, datorită „politicii culturale”, dusă de împăratul Frederic al II-lea. Dragostea pentru cultura şi ştiinţa arabă l-a determinat să se opună celei de a VI-a cruciade, fapt pentru care papa Grigorie al IX-lea l-a excomunicat. În ciuda acestei pedepse extrem de aspre, împăratul nu a ezitat să militeze pentru aplanarea conflictului, semnând tratatul de la Jaffa, pe 11 februarie 1229. Creator al Universităţii din Neapole, Frederic al II-lea, asemenea vechilor califi din Bagdad, a dus o politică de traducere şi achiziţionare de cărţi; s-a bucurat de traducători renumiţi precum Michael Scot, cel ce dirija munca micilor echipe bilingve; într-un cuvând a adus în lumea europeană occidentală rigoarea interpretării filosofice, curiozitatea ştiinţifică şi mai ales gustul inegalabil pentru frumos al lumii arabe.

Nu trebuie trecut cu vederea nici faptul că prima încercare de traducere a Coranului este realizată în jurul anului 1141, la îndemnul lui Petru Venerabilul, în cadrul abaţiei de la Cluny, unul dintre cele mai importante centre cultural-religioase ale Evului Mediu. La universitatea din Paris sau la universităţile italiene, tratatele medicilor, fizicienilor sau astronomilor arabi stau la mare cinste, alături de documentele antichităţii clasice. Chiar pe tărâm teologic, păriţi ai Bisericii precum Toma d’Aquino, Albert cel Mare sau Siger de Brabant utilizează fără să ezite comentariile filosofilor arabi la textele aristotelice, platonice sau neoplatonice.

Iată, aşadar, că la temelia culturală a Europei moderne stă o moştenire arabă adesea renegată şi tot mai puţin exploatată în sensul pozitiv al cuvântului. Ne-am obişnuit cu clişeele conceptuale de tipul „expansionism islamic”, „fundamentalism religios”, „intoleranţă”, însă ne limităm la zona de suprafaţă a problemei, fără a lua în calcul latura ei profundă. Migraţia masivă a cetăţenilor de religie musulmană în spaţiul european nu este cauzată doar de factori economici sau politici. Într-un fel ei se simt legaţi de această civilizaţie pe care o adoptă, tocmai datorită moştenirii culturale comune şi, în această situaţie, nu mai avem de-a face doar cu simple supoziţii filosofice sau sociologice, ci cu realităţi concrete, bine fundamentate. Un musulman poate fi în egală măsură un bun cetăţean european şi un bun credincios fără a fi nevoie de compromisuri. Dificultatea apare atunci când această moştenire culturală europeană este greşit înţeleasă. Cel mai adesea confundăm culturile în sine cu moştenirea pe care aceastea au lăsat-o de-a lungul timpului. Suntem legitimaţi să vorbim despre o cultură greacă, latină, iberică, germană etc., însă moştenirea culturală depăşeşte sfera naţionalismelor. Valabilitatea sa se extinde asupra întregului spaţiu european şi acest fapt se poate observa în primul rând în felul de a fi al oamenilor, în existenţa lor de zi cu zi. Prin urmare, posibilitatea unui dialog inter-religios autentic este condiţionată tocmai de înţelegerea şi asumarea reciprocă a acestei moşteniri. Nu trebuie să scăpăm din vedere faptul că noţiunea de religie presupune existenţa unei comuniuni reale, dincolo de diferenţele ce ne separă. La fel, cultura presupune, înainte de toate, existenţa unui dialog din care fiecare are ceva de învăţat. În fond, numitorul comun îl constituie fiinţa umană, sub toate aspectele ei, şi din această perspectivă musulmanul, creştinul sau evreul pot conlucra pentru înţelegerea celei mai mari taine a acestei lumi: OMUL.