Discurs la Conferinţa exilului românesc, Paris, mai 1994

 

Parte imprescritibilă a existenţei noastre

Pentru cei care judecă în numele unei raţionalităţi politice pure, Piaţa Universităţii a fost o eroare şi a folosit mai degrabă Puterii decât democraţiei. A radicalizat ambele tabere, a înlesnit demonizarea Opoziţiei şi a împins către Frontul Salvării Naţionale o importantă parte a electoratului – pe cei înspăimântaţi, din Bucureşti şi mai ales din afara acestuia, dezorientaţi de un fenomen pe care nu l-au înţeles nici acum. Piaţa, zic unii, a fost o eroare fiindcă a blocat dezvoltarea partidelor din Opoziţie tocmai în perioada dinaintea alegerilor, căzând în capcana Puterii. Piaţa, spun alţii, a refuzat ideea de partid, disciplina şi structurile ierarhice atât de necesare în confruntarea cu un adversar care avea de partea lui tocmai ierarhia şi o inexorabilă disciplină de partid. Ca şi în ’46, ignorarea forţei centralismului comunist ar fi provocat eşecul unei Opoziţii mereu naive şi mereu păgubite în acest joc crud.

Toate acestea au probabil partea lor de adevăr. Sau, mai degrabă, ar avea-o, într-o utopie a puterii ca expresie a raţionalităţii politice. Doar că Piaţa Universităţii nu aparţine acestei utopii moarte; ea este o parte vie şi imprescriptibilă a existenţei noastre recente. Ea s-a născut pe fondul unei scindări a societăţii româneşti începute încă din decembrie 1989, între cei care participasem direct, în Timişoara, Cluj, Braşov, Oradea, Lugoj, Constanţa, Bucureşti, la confruntarea cu dictatura şi la sfârşitul ei, şi cei care asistaseră la televizor la un spectacol al schimbării, a cărei radicalitate nu o simţeau mai deloc. Pe acest fundal, opoziţia faţă de FSN a îmbrăcat forma unei reeditări simbolice a evenimentelor fondatoare: la 11 martie 1990, Proclamaţia de la Timişoara reinvestea spaţiul sacru din Piaţa Operei, unde izbucnise revoluţia din ’89. La 24 aprilie 1990, în Bucureşti, Piaţa Universităţii redevenea locul privilegiat al contestării Puterii.

La instalarea acestor repere a contribuit, într-un prim moment, Puterea însăşi care şi-a trimis scutierii – probabil aceiaşi – în acelaşi spaţiu, în acelaşi dispozitiv, împotriva aceleiaşi mulţimi libere a protestatarilor. Imediat după acest prim episod, s-a petrecut un fenomen extrem de important, prin participarea conştientă a mulţimii la repunerea în scenă a actului fondator al revoltei. Un spaţiu simbolic, al “zonei libere de comunism” şi recuperarea libertăţilor cetăţeneşti – libertatea cuvântului, a credinţei, a presei, a opţiunii politice – au actualizat temele din decembrie, întregindu-le cu tot ce nu fusese posibil atunci: o tribună.

Repetarea simbolică a mitingului originar a fost o experienţă cu totul nouă: aceea de a spune NU Puterii, nu numai în fondul interior sau deschis, dar izolat, ca foştii dizidenţi eroici prin forţa lor singulară, ci făţiş şi laolaltă. Opoziţia şi-a putut măsura pe viu forţele. Sigur că a şi ameţit de aerul tare al libertăţii, dar şi-a găsit o identitate fără de care nu putea merge mai departe. Seria de mitinguri care au început eroic la Timişoara, în decembrie 1989, a reprezentat experienţa decisivă a unei lumi care se redefinea printr-o solidaritate liberă faţă de Putere.

 

Ieşirea din însingurare

Spaţiu de evaziune imaginară şi de discurs politic aprins, Piaţa nu a deschis direct orizontul către acţiunea partidelor politice. Numai că această rezervă a fost mai degrabă o necesitate decât o eroare. Piaţa a reprezentat un exerciţiu absolut indispensabil atunci, o iniţiere peste care nu se putea trece, o convalescenţă inevitabilă după atâta însingurare patologică a componentelor societăţii civile.

Piaţa Universităţii a plasat conflictul Opoziţie-Putere într-o dimensiune aparte în care manifestanţii au imaginat un fel de carnaval al unei marginalităţi asumate cu panaş şi umor împotriva unei Puteri de o searbădă şi pompieristică solemnitate. A fost o sărbătoare comună a ierarhiilor suspendate şi a libertăţii regăsite.

Manifestanţii Pieţei, seduşi de propriul lor joc care, prin greviştii foamei, avea şi o componentă tragică, nu au încercat să iasă în afara acestui spaţiu simbolic şi reconfortant prin solidaritate şi sentimente împărtăşite. Aceasta a condus la un efect secundar, pervers, prin izolarea faţă de restul societăţii româneşti, datorată în mare măsură “Televiziunii libere” care manipula copios, în folosul Puterii, o populaţie însetată de imagini. Rezultatele s-au văzut în alegerile din mai ’90, când eroii Pieţei, intelectualii şi studenţii au perceput dureros efectele acestei izolări.

În termeni de „Realpolitik”, invazia minerilor comandată de Putere a fost iraţională. Piaţa părăsită de liderii ei era o palidă umbră ce aluneca în derizoriu ca pericol politic. Puterea a atacat cu ură şi violenţă nu un duşman politic real, ci tocmai imaginarul Pieţei. Ulterior, simbolul Pieţei a dovedit o forţă nebănuită, în toamna lui 1990, când Alianţa Civică a reuşit să depăşească sindromul izolării deschizându-se fără complexe spre societatea civilă.

De aceea, a susţine după patru ani şi după ce nu s-a schimbat nimic în raportul de forţe politice, că nu ar mai fi nimic de făcut, înseamnă a decoda eronat faptele şi a face jocul guvernanţilor neo-comunişti, interesaţi tocmai în asemenea atitudini descurajate şi descurajante. Dacă analizăm faptele în termenii lor reali şi nu în cei ai speranţei şi iluziilor noastre, ele devin mai încurajatoare.

 

Opoziţia autonomă faţă de Putere

Desigur, aceste evoluţii interne sunt esenţiale. Pe de altă parte, nu putem avea o imagine completă a realităţii româneşti fără o raportare la contextul internaţional. Este limpede că, din motive multiple, forţele conservatoare şi filo-ruse din România au încercat, în primele luni din ’90, o formulă foarte diferită pentru România, în raport cu celelalte ţări din Est şi mai aproape de cea din Serbia şi din Rusia: un fel de Front popular cu opoziţie ornamentală, priceput în specularea unor tensiuni din interiorul societăţii româneşti, care să-i dea pretextul unei demonstraţii de forţă şi izolarea necesară unei noi subordonări faţă de Rusia. Acest scenariu a eşuat. Acum, politica oficial declarată de autorităţi este pro-occidentală şi pro-NATO; tensiunile interetnice şi-au dovedit artificialitatea; Opoziţia dispune de o treime din voturile în Parlament şi de mai mult de o treime din posturile în administraţia locală. Rămâne de văzut cum va fi valorificată această poziţie, mai ales în planul iniţiativelor legislative.

În ciuda a nenumărate provocări şi capcane, Opoziţia rămâne autonomă faţă de Putere, ceea ce reprezintă cel mai important element în această configuraţie. Priza electorală a grupărilor extremiste şi naţional-comuniste este redusă, iar cea a CDR este în creştere.

Suntem, evident, confruntaţi cu enorme dificultăţi, cu un aparat vast pe care Puterea îl manevrează pe banii contribuabililor; cu inerţii în interiorul forţelor de opoziţie şi în afara lor; cu presiunile unui imperialism răsăritean care nu poate fi anihilat cu uşurinţă şi, mai ales, cu tactica abilă şi perfidă a Puterii care a reuşit să inducă în mentalul colectiv o înlocuire a motivelor de teamă şi frică cu un sentiment al inutilităţii.

Dacă reuşim să acţionăm inteligent, consecvent şi uniţi, avem o şansă reală. Această şansă o datorăm într-o mare măsură solidarităţii care s-a născut în Piaţa Universităţii.